Posted in provinciale on iulie 4, 2014| Leave a Comment »
[Şezi scurt în picioare
şi lung în mine.
Şezi mult aproape
şi puţin departe.]
Umple-mă de flori şi violete
Cu cearcăne de moară de vânt,
surmenată sub cuvânt.
Când te-am oprit alaltăieri
pe trotuarul construit prin alte veri,
curgea, la soare, o deziluzie,
o amăreală din tine,
mai mult ca printro perfuzie.
EU sunt malul Tău.
Posted in provinciale on mai 2, 2013| Leave a Comment »
Doar tu
stai lungă pe şezlong
când muncitorii cântă-n gând
ceva ce tu nu-ţi poţi imagina nicioadată.
Doar tu
decretezi zilele libere în funcţie
de vânturile lăsate la intersecţie.
Doar tu
şi scaunul tău
prins întro doară
de oricine,
te gândeşti la vară.
Doar tu
priveşti adânc mulţimile direct prin mine.
Doar tu
mă aduci mai aproape de biserică, de primărie, de prima nebunie.
Doar tu
nu cumperi bilet la primul marfar din luna septembrie.
Doar tu
Îţi imaginezi că nu sunt bilete decât la prima clasă
în viaţă.
Doar tu
reinventezi deschiderea geamului
din exterior
până la ultima răsuflare a ploii.
Doar tu
munceşti la ora asta
ca sa transformi culorile în kilograme de nămol.
şi noaptea merge mai departe.
Doar tu
stai pe şezlong
acum.
Aprinde-mi farul de noapte.
Posted in provinciale on mai 28, 2012| Leave a Comment »
De când eram mic, în paginile lucioase şi lungi ale Neckermann’ului atins de mustăţile socialismului, culegeam cele mai frumoase culori pe care le-aş fi putut arunca întrun ring de box, peste viaţa mea.
Plăcerile emise în bani străini şi vise romanţioase despre viaţa altora, mă făceau zmeu printre aleile îndepărtate din grădină. Sau printre colegii de joaca, duşmani şi prieteni.
Aburul Celuilalt, neînţeles din capul locului şi exprimat mereu cu gândul dus, m-a făcut să-l adulmec, să mă visez distrugându-i inumanitatea depărtării şi să mă arunc la gâtul clipelor prin care oricare dintre visele mele îl puteau domina şi avea.
Dacă aş fi poet, aş putea spune că părinţii mei i-au avut pe Nadia şi pe Ilie (dar maneaua nu îmi stă în fire).
Eu îi am pe mulţi (mai ales de la globalizarea sportului încoace).
Mai nou, printre ei, şi pe Bute. A fost printre puţinii care au reuşit să fie campioni împotriva timpului, mai ales întrun sport în care brutele se dau nobili pe banii celor care şi-ar fi dorit un moment din gloria primilor. Asta cred că face ceva din acest sport nobil (dacă nu cumva ne limităm la istoricitate ca flagrant al nobletii), mai ales că tabăra brutelor poate fii oriunde şi cavalerii singulari.
…………
Acum Bute a trecut din nou oceanul. Aşa îl văd, numai că sensul trecerii e ambiguu. Cu bagajul făcut în grabă şi cu nodul în gât că acolo, unde caut o viaţă nouă, o să-i fac faţă.
Sau o să-mi văd o altfel de viaţă.
Posted in provinciale on mai 7, 2012| Leave a Comment »
Păsările luminează firele de aer
ce pe hublou desenează
rafale de nori;
Dacă avioanele ar da din aripi,
ar produce un ecou atât de mare,
încât ne-ar strivi sufletele noastre
întoarse spre cer.
Nu sunt singurul copil
De pe pământ
Mamă, Mămică
Şi frică
de jocurile ciudate
care mă muşcă,
mă strică;
Jocuri de copii
Despre ce cred că sunt
că vor fi,
Jocuri golite de joacă,
Mamă, Mămică,
Ce copilăroasă frică!
Posted in provinciale on martie 10, 2012| Leave a Comment »
Îmbătrânesc şi-mi pare rău,
Bătrân şi Bunul Dumnezeu
Când mă primeşte-nnot la bras,
S-aleg ce tânăr mi-am rămas.
Lucrul cel mai de preţ al zilelor noastre este schimbarea pernelor de aer din stratul de ozon. Când se încălzeşte atmosfera în jurul nostru, devenim mai plini de noi. Şi ne lăsăm pe spate, şi ne aruncăm pe unde ne nimerim, prin asfalt, prin iarbă, prin mirosul fraged de salcâm.
Posted in provinciale on noiembrie 1, 2011| Leave a Comment »
Pisica-şi scoate ghearele sub păr,
prin mâinile întinse spre picioare,
ocupate, privirile se-ndeasă
spre firele de păr lăsate-n sân
în buzunare.
Bate vântu-n ele
şi sorb şi se-ntretaie
Pisica mea tăcută
şi ochiul lor cald ca o odaie.
Bate vântul şi cândva va sta
Când mâna mea neridicată şi grea,
ca trupul lor când or să nască,
Peste privirea lor căzută va sta
Şi iarba o să crească.
Posted in provinciale on iulie 22, 2011| Leave a Comment »
În casa de la drum, cu ţiglă spartă
de războaie cereşti
stau printre borcane şi castraveţi;
Vinul mă-ncrede-n vine şi în timp
şi pot să vărs ce-i bun în ce e tâmp.
Şi invers.
Când mă întind în pat îmi imaginez că toate navele spaţiale
îşi fac deschidere spre stele
şi numele meu stă printre ele, în cozi de comete
prevestitoare de ninsori în vară.
E cald şi ţigla dă pe-afară.
Mă schimb în drum.
Posted in provinciale on mai 9, 2011| Leave a Comment »
Dacă un ceas mecanic
Cu picioare de lemn
Şi limbi de foc
Ar sta în mâna ta,
Noaptea s-ar face zi rece de primăvară.
Numai că tu ai picioarele moi.
Şi am rămas blocaţi
În acest spaţiu sacru
Al celor ce nu-s printre noi
Decât cu spatele, cu părul vâlvoi.
Posted in provinciale on mai 2, 2011| Leave a Comment »
Am început să arunc vorbe-n vânt;
când eram mic mă ţineam de ele:
le spânzuram de gât
şi le făceam cozi mai lungi decât ar fi crezut ele.
Gâturile erau înfometate
şi întinse şi lăsate pe spate.
Am început să arunc în ele:
am început cu vorbe, apoi,
ca un bumerang, cu vise,
şi vântul se simţea mai tare,
mai tare ca plânsul cocoşat de frig,
când iarna ridicăm zmei de abur
peste reclamele-nvelite în cuvânt.
(atât? Da…)
Posted in provinciale on septembrie 8, 2010| 1 Comment »
1.Când mă întind în pat de oameni
părul lor se-aruncă
în spate
ca la teatru
să mă ia somnul lung
al dulcelui amfiteatru
al lumii.
2. Pădurile viselor
aruncă buturugi
de somn
în iarba norilor
lăsaţi la moartea
gâzelor de-o zi
peste buşteni
şi urzici şi ploi
şi soarele
dintre noi.
Posted in provinciale on septembrie 2, 2010| Leave a Comment »
(Domino)
Se aprinde şi luceşte
molcom,
mişcând cu adierea siluetei
dorinţele ascunse
pe după rame roase
pe la colţuri.
Se împleteşte
în liniştea suavă a camerei
cu parfum de vers şi stropi de vin
ce vin şi nu mai pleacă.
Se întinde printre pânze
şi cuprinde timida slovă
rostită tomnatic şi târziu.
(Turcoaz)
Aurica, fata cea cu mătura în mână
De dimineaţă, de la 6
Ea freacă şi desface
Ce altuia nu-I place.
Dă lustru la podele
De vezi totul prin ele
Săraca, oboseşte, că-I şi ea o femeie…
Dar n-are-ncotro sărăcuţa
De vrea pe masă şi ouă.
Aurica-I fată bună
De îi dai şi mătrăgună!
(Antrenoru)
Spală sticle, noapte, ninge,
Transpirată, şomoiogul îl îndeasă
În neon îndreaptă sticla
Oare plânge Aurica?
Camera miroase scurt
A trecutul ce-a avut
Când cu rochia umflată
Se lăsa prea des curtată.
Aurico! Aurico! Se blesteamă singurică
Peste-o lună jumătate
O să vadă scara toată
Ce ascunzi tu în burtică
Aurică! Aurică!
(Doruldezid)
Cu ale ei mâini mute
lovite de ceaun,
cucereşte liniştea
maşinii de cusut.
Când era şi ea tânără
nu-şi simţea picioarele
cosite pe sub plug
de atâta tină
presărată pe asphalt.
La nuntă n-a jucat
de frică să nu greşească
urmele copiilor de la etaj
unde cerul stă să se nască.
Acum e în Italia.
La poartă nu mai stă
din întâmplare.
Acum e alta.
Posted in provinciale on august 6, 2010| Leave a Comment »
Mă trezesc ades
printre copitele cailor
flămânzi de oameni.
Când mă întorc
din stele
îmi văd sângele
cum apune
peste crestele sufletului meu
şi mă las ascuns
orbirilor
călcate la pământ.
Mă râd în primăveri
uscate-n guri de mină
ce din Antichitate
îmi ascund cuvintele
şi nu îndură
lumina decât din lumânări
singulare, curate şi scurse
în ape rupte
din ochii mei luptaţi cu privirile
vizitiilor.
Galop şi cai, întinderi în surdină
La pas cu toată lumea mă cuibăresc în scrum
Ca în bătăi de luptă să mă ridic aievea,
Şi biciul de cuvinte să usture pe coamă
În crupa ta încinsă să bântuie tăcerea.
Posted in provinciale on iunie 18, 2010| Leave a Comment »
Valea valului vopsit
în verde
vede văpaia vălului
vorbit în valize
voluptoase, vazantoalea
vrăjite de val.
Văd vagabonzi
de vise vorbite
în vinele vărgate
ale vocilor de vuvuzele.
1-1 la pauză
Posted in provinciale on mai 26, 2010| Leave a Comment »
Avionul vieţilor mele
cuprinde escale în fitil de rouă,
combustia sa e doar când
în aer stă să plouă;
Avioanele vieţii mele
sunt supersonice
nu se văd în nori decât
prin punctele ochilor tăi
ca-n două zile canonice.
Planează-n mine şi aerul
şi surâsul tău activează
piloţi automaţi
în rute crepusculare
prinse-n aripi măturate
spre noi.
Avioanele sunt năluci
deasupra nisipului
prins fir cu fir
în roata timpului;
suntem noi.
Posted in provinciale on mai 15, 2010| Leave a Comment »
Aburii bălţii s-au transformat
în spice de grâu
în spatele meu
bătut de vânturi.
Sunt aici, la firul întins
ce-mi acordează pluta vieţii.
Îl privesc cum măsoară peştii sălbatici
în lucirile lui solare, abătute în stuf.
Şi faţa mea e apă, întindere şi mişcare;
mă poartă în zborul lişiţelor
neatins de aer, spre cuib.
Focaidal's Blog 
